"Viaţa înseamnă a transforma constant în lumină şi în flacără tot ceea ce suntem şi tot ce întâlnim. – Friedrich Nietzsche"
Hmm...stau. Stau şi mă gândesc.
Mă gândesc la viitor, la viitorul meu cel -sper- strălucit. Mi-am ales atâtea căi spre o carieră de succes, şi am eliminat tot atâtea. Sunt cu un picior pe pământ şi unul pe o treaptă. Încerc să urc..dar mi-e atât de greu. Mă agăţ de lucruri infirme sub auspiciile cărora stă ascunsă teama-mi. Mă închipui pe o scenă unde împietresc sub luminile reflectoarelor. Stau pur şi simplu, iar cei prezenţi râd în hohote.
Treapta înseamnă - pentru mine - saltul uriaş din lumea nesigură, spre una certă. Desigur, îmi doresc sa urc aceea treaptă, dar repet, mi-e atât de greu. Mă răsucesc în firul vieţii , dar cu tăria de a nu-l lăsa să mă înconjoare. Ţin strâns de o parte a firului şi nu sunt gata să îi dau drumul. Însa, partea raţională din mine îmi şopteşte să las firul vieţii să-şi îndeplinească menirea. Adică să las soarta să-mi decidă viitorul .Cum aş putea face asta? Să ştiu că "altceva" îmi controlează viaţa şi tot ce e dincolo de ea. Pur şi simplu nu pot să mă las doar în menirea sorţii mele. Încerc să contribui cu ceva, oricât, numai să fac parte din deciziile ce îmi pot schimba radical destinul. Atunci ar fi un lucru măreţ pe care eu însumi l-am procreat.
Destinul poate fi atât de prevăzător şi atât de absurd. Şi totuşi, "lucrurile absurde poate nu sunt frumoase, dar sunt agreabile, ne împiedică să murim de plictiseală"(Albert Camus).Chiar dacă destinul ne pregateşte un viitor strălucit sau mai puţin, viaţa merită trăită oricum. Viaţa e cea care ne transformă în oameni, în fiinţe cugetătoare, sociale, culturale. Ne transformă vieţile in filosofii, filosofii ce ne amprentează gândurile şi sentimentele trăite. Ne învaţă şi ne sfătuieşte cum şi când să devenim oameni. Când să renunţăm la partea noastră animală şi să ne alăturam fiinţei noastre cugetătoare ce dăinuieşte în fiecare din noi. Viaţa ne învaţă, în primul rând, să nu dăm niciodată înapoi şi să nu regretăm niciodată deciziile pe care le-am luat, ele sunt cele care ne transformă pe noi în oameni şi ne maturizează în cel mai adânc mod cu putinţă.
Revenind la prima idee, sunt hotărâtă să urc o treaptă. Cea mai importantă treaptă, care îmi redă scopul meu în viaţă. Treapta spre viitor. Mi-am ales, după zecile de idei controversate, o cale spre carieră. Mi-am ales o facultate pe care să o urmez, în sfârşit, după multe dezbateri şi autoconvingeri. Simt că e ceea ce mi-ar plăcea să fac. Eram un om nehotărât. Nu ştiam ce o să se aleagă cu mine dupa liceu pentru că nu ştiam înspre ce opţiune să mă îndrept. Cum am spus, acum că ştiu, simt că am un scop în viaţă. Un scop care să-mi aducă speranţe şi să-mi reînvie optimismul, călcat în picioare. Mi-am pus în funcţiune ambiţia, şi simt că o să răzbesc orice mică îndoială care ar putea surveni. Sunt hotărâtă acum să pun capăt vieţii trecute şi să încep o alta. Nu, nu este o idee sinucigaşă. Sau poate este. Încerc doar să-mi eutanasiez trecutul că să pot trăi în prezent. Vreau să îmi pot alege viitorul cu mâinile mele, fără a fi oprită de trecut. Nu vreau să mă las pradă trivialităţii acestei lumi, ci să aneantizez orice urmă de animalitate.
Pendulez între Kant şi Nietzsche. Doi oameni perfect opuşi, cu două filosofii de viaţă irefutabile. Încerc să mă regăsesc într-una din ele. Dar mai degrabă, iese învingătoare o alta - cea a lui Pascal, în care alcătuieşte portretul unui om folosind o seamă de trăsături contradictorii: calităţi pozitive şi calităţi negative. Aşa sunt şi eu. Deşi ştiu că orice om are defecte, încerc să văd ce e mai bun din el şi de abia apoi să îi cunosc încet, încet calităţile negative. Asemeni lui, aş putea numi omul "o trestie, cea mai slabă din natura, dar o trestie cugetătoare". Adică o fiinţă slabă, care poate fi oricând nimicită, dar o fiinţă care are conştiinţă de sine, o fiinţă care ştie că la urma urmei va fi nimicită. Şi totuşi, pendulez între două concepţii diferite de viaţă, deşi trăiesc după o a treia. Aş putea alege concepţia lui Kant, în care omul trebuie să fie bun cu aproapele său fiindcă aşa îi dictează conştiinţa că trebuie să facă, sau concepţia lui Nietzsche,în care esenţa lumii constă în exploatarea oamenilor, adică existenţa "supraomului"- omul cel mai puternic, care răzbeşte prin ură, invidie, putere, omul care nu lasă iubirea să îl facă o fiinţă slabă. Din acest punct de vedere, un om inteligent ar trebui să fie un "supraom" în această lume ternă, mediocră şi irepresibilă. Ar trebui să fie inexorabil ( de neînduplecat), insidios şi să nu lase pe nimeni şi nimic să îl calce în picioare. Acela ar fi omul care ar răzbi într-o ţară ca aceasta, în genere, o lume ca aceasta. Într-un fel mi-aş dori să fiu aşa, însă într-alt fel aş urî să fiu aşa. Nu cred că aş putea ajunge vreodată să îmi schimb mentalitatea atât de radical, oricât mi-aş dori.
Sincer, mentalitatea mi-e extrem de versatilă, deci oricând aş putea să împrumut altă concepţie filosofică, după care să mă ghidez în viaţă. Dar cert este că am un ţel în viaţa, pe care să-l ating. Tind spre fericirea absolută, iar pentru asta am o nevoie indubitabilă de statornicie şi certitudine, că să-mi duc la bun sfârşit planul de viitor.
PS: Doresc să urmez Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării din Bucureşti şi mă mândresc cu decizia pe care am luat-o pentru că mi-a dat certitudinea unui viitor sigur şi strălucit. Sunt sigură că am în faţă o carieră nemaipomenită, pe care o să mi-o însuşesc în curând. Şi de-abia aştept!
xo xo
