Astenie de noiembrie ★

“Un vânt a aruncat departe ploaia, a luat cu el cerul şi frunzele, lăsând în spate doar copacii. Cred că am ajuns să cunosc prea bine toamna.” E. E. Cummings

Se vede că este toamnă. Frunzele sunt aproape inexistente pe crengile abătute de ploaie ale copacilor, norii parcă nu mai vor să plece din înaltul cerului, iar ploaia nu mai încetează din pasiunea ei de a melancoliza întreg orașul.
Totul este trist...lipsit de vlagă. M-am săturat de atâta toamnă. Parcă a nutrit sentimente profunde pentru orașul acesta. Nu mai contenește să plece și să îi dea iernii ocazia să însuflețească totul cu magia sărbătorilor, cu fulgii de nea imaculați și decorațiile specifice.

De abia aștept prima zi de iarnă. Poate atunci vor cădea și primii fulgi.
Ce frumos ar fi! ♥
Atunci astenia-mi se va transforma în bucurie. Voi fi ca un copil care vede pentru prima oară zăpada...Încântarea de pe chipurile oamenilor când vor simți în aer mirosul scorțișoarei și al cojilor de portocale va fi de neuitat..
De abia aștept să privesc pe geam cu o cană de ceai în mână și să văd cum cad alene mici fulgișori de nea, acoperind în totalitate pământul cu albul lor candid. Să privesc în depărtare și să văd oameni de zăpadă, săniuțe și zurgălăii parcă să răsune dintr-o dată.

Dar...până atunci va trebui să mai rezist câteva zile sau săptămâni bune până când toamna își va lua tălpășița și se va muta din spațiul meu vital.
Voi aștepta..și iar voi aștepta. Asta voi avea de făcut până atunci. Asta și încă ceva! ♥









E clar! Astenia de noiembrie mi-a cuprins sufletul...

...

Evadare

Trăim într-o lume în care oamenii au uitat să-și folosească sufletul..să zâmbească din inimă, să-și aleagă iubirea în funcție de ceea ce simt cu adevărat și nu în funcție de rațiune, să vorbească din inimă. Suntem defecți. Trăim pentru viitor și ne ascundem de trecut.
Mințim ca să ne ascundem sentimentele și preferăm să lăsam aparențele să ne definească ca oameni. Nu mai știm cum să luptăm pentru ceea ce vrem cu adevărat, să ținem strâns de ceea ce iubim sincer și să nu ne pese de părerile celorlalți. Suntem judecați pentru ceea ce facem pentru că la rândul nostru judecăm...Suntem pierduți într-un spațiu al neantului.
Azi suntem, mâine nu suntem.. Așa că de ce să nu trăim viața la maximum?! Să iubim, să râdem, să dăm frâu liber sentimentelor care ne sufocă trupul, să ne înconjurăm de pozitivitate și să lăsăm rațiunea deoparte?..

De ce? Pentru că suntem setați precum niște ceasuri deșteptătoare-
să râdem doar la glume, să iubim doar dacă suntem iubiți,să țipăm când suntem enervați, să plângem când suntem
supărați..toate aceste trăiri sunt manevrate de rațiune.

Inima este uitată într-un colț sfărâmat în stângăcia pieptului. Am uitat să ne ocupăm și de sentimentele infime..să le trăim cu aceeași intensitate cum sunt trăite ura, invidia, răutatea.



Ar trebui să ne oprim, să ne punem mâinile la ochi, iar în întunericul abisal să lăsăm inima să vorbească. Să lăsăm inima să preia inițiativa. Atunci am iubi cu adevărat, am zâmbi cu adevărat și am trăi cu adevărat! Am fi oameni din nou. Am fi noi înșine din nou, așa cum ne-a lăsat Creatorul. Fără ură, fără invidie, fără gelozie, fără răutate, fără urâțenie. Totul ar fi limpede și clar ca lumina soarelui. Am vedea cu adevărat frumusețea interioară în adevăratul sens al cuvântului. Am simți tot ce ne înconjoară intens și am aprecia mai mult fiecare lucru sau ființă în parte.


Vreau să simt această aură, vreau să închid ochii și să ma trezesc în paradis...să iubesc pe cine vreau și cum vreau, să râd mereu și să trăiesc cu adevărat fiecare clipă a existenței mele plăpânde. Să nu-mi pese de NIMIC, fie el lucru, sentiment sau ființă. Doar atât vreau. Vreau acest TOT universal și îl vreau acum.

Dar știu ca nu tot ceea ce vreau îl și voi avea..așa că mă voi mulțumi cu speranța că într-o bună zi voi atinge acest țel și voi simți această imensitate a unei inimi în auditoriu.