Dragostea este un sentiment întalnit adeseori în toate epocile existente; de la Adam şi Eva la personaje din antichitate ca Orfeu şi Eurydice, Tristan şi Isolda sau Romeo şi Julieta; personaje ce au avut un deosebit rol în trecutul şi istoria omenirii, şi care au lasat o amprentă profundă şi în sufletele noastre. De-a lungul timpului, dragostea a uimit prin lucruri mărunte şi insignifiante, prin oameni şi fapte, prin epoci şi perioade frumoase, prin claritatea unui sentiment pus în faţa unor fiinţe, necunoscând conceptul de “iubire” cu toate sensurile lui, redate de la începuturi până în zilele noastre.
Marele Seneca spunea că “Si vis amari, ama”, adică “Dacă vrei să fii iubit, iubeşte” şi s-a dovedit a avea dreptate. Întotdeauna dragostea împărtăşita, dragostea între doi sau două, a fost o dragoste adevarată, neîntreruptă, neînşelată, niciodata pierdută şi de nestăvilit. Aceasta este iubirea, cu toate înţelesurile sale. O iubire pură, lină şi necomplexată.
Cuvântul “dragoste” poate avea două sensuri absolut diferite, diametral opuse. Un sens este dragostea ca o relaţie, iar celălalt sens este dragostea ca o stare de a fi. În momentul în care devine o relaţie, dragostea devine sclavie, fiindcă apar aşteptări, apar cerinţe, frustrări şi un efort al ambelor părţi de a domina. Devine o luptă pentru putere. De aceea acest sens al dragostei nu este întotdeauna cel mai bun sens, spre deosebire de dragostea ca o stare de a fi, care este total diferită, fiindcă înseamnă pur şi simplu “să iubeşti” şi să nu se creeze o relaţie prin acest lucru. Înseamnă a lăsa sentimentul de iubire să te ghideze către strălucire, culoare şi vis. Înseamnă a lăsa ca dragostea să devină o parte din tine, cea mai bună parte.
Fiecare fiinţă îşi caută dragostea, de-a lungul vieţii, fie că o găseşte-fie că nu. Însă întodeauna îşi caută dragostea, jumătatea; fapt ce îmi aminteşte de o legendă grecească în care se spunea că la începuturi, oamenii erau uniţi câte doi, în sfere perfect rotunde, rotindu-se fericiţi pe câmpii, dar atunci când au încercat să urce pe Olimp, Zeus a tăiat sferele în două şi, astfel, pentru restul veacurilor, oamenii sunt meniţi a-şi căuta jumataţile pierdute. De aceea, eu consider că oamenii, de multe ori, au jumătatea lor chiar în faţă, dar neştiind să descopere iubirea din înconjurul lor, îşi pierd jumătatea într-o fracţiune de secundă, chiar dacă aceştia o caută aproape timp de un veac.
Cei din antichitate considerau că dragostea nu te face mai bun, ci mai rau. În multe comedii romantice ale vremii, bărbaţii îndrăgostiţi erau descrişi ca fiind sclavi neputincioşi ai femeilor, iubirea făcându-i să îşi piardă stima de sine şi independenţa. Oare iubirile zilelor noastre sunt privite ca cele din antichitate? Eu cred cu tărie că nu. În timp ce, acum câteva secole, oamenii considerau dragostea cel mai pur şi mai umil sentiment trăit, trăiau adevarate romanţe, cu serenade cântate sub balcon,cu elegante cadouri oferite zilnic-flori, bomboane sau mici scrisorele de dragoste, cu zâmbete ascunse şi plecăciuni în semn de respect. Aceştia considerau dragostea un moment important în viaţa lor, oficializând-o prin căsătorie,însă asemenea lucruri se întâmplau acum multă vreme, fapt pentru care se observă cu desăvârşire că acele vremuri s-au stins demult. Astăzi, dragostea este mai mult asemuită cu un câmp de luptă. În timp ce lupţi pentru scopul propus, de multe ori îţi pierzi capul, iar dusmanul o ia înainte şi câştigă bătălia. Aşa este în zilele noastre, dragostea nu mai este un mod de a fi, de a trăi, de a coexista, este doar un moft, doar o pretenţie, ceva cu care să te răsfeţi. În prezent, oamenii nu mai ştiu să aprecieze ce e frumos şi ce nu, ci doar să aibe acel ceva, care să le umple viaţa într-un fel sau altul.
“Iubirea este un demon” spunea Platon,”Numquam periit amor” (“Iubirea nu va pieri niciodată”) spune Biblia. Şi totuşi, după câte “cercetări” s-au făcut, dupa câte definiţii s-au dat, după câte poezii i s-au închinat, nimeni nu ştie ce anume este dragostea- acel sentiment care înalţă şi coboară, care ucide şi naşte în acelaşi timp. Foarte mulţi scriitori au prezentat dragostea în operele lor. Cu toate aceste însă, dragostea este definită mereu la fel şi întotdeauna diferit. Asta pentru că nici un om nu poate exprima exact în cuvinte ceea ce simte (“Amor amplior quam verba est.”- Dragostea este mai presus de cuvinte). Nu s-au găsit încă cuvinte, nu s-au inventat încă leacuri şi nu s-a găsit încă cheia care să deschidă porţile către secretul iubirii.
“Dumnezeu este iubire” spun creştinii. Tot ei, identifică iubirea cu focul, deoarece mistuie sufletele, dar şi iadul este reprezentat tot prin foc. Atunci, iubirea nu poate fi decât partea noastră divină care ne aproprie şi ne desparte de Dumnezeu la fel de tare şi în acelaşi timp.
Deşi e o definiţie destul de crudă, Shopenhauer spunea că iubirea este doar o iluzie şi că femeile au fost create doar pentru “triumful speciei”, ele dusmănidu-se “deoarece au aceeaşi meserie-dragostea.” Deci, în viziunea lui, dragostea nu e altceva decât o meserie, care produce lumea. Nu este decât un contur al vieţii şi un impuls în menire.
În lumea noastră, totul este imanent, totul este într-o continuă manifestare şi cred că singurul lucru transcedent, care a reuşit să doboare toate barierele este dragostea. Acea dragoste în stare să provoace războaie, în stare să ucidă fără milă în atingerea scopului sau, să mute munţii din loc şi să desparte ape în calea ei. Da, acel “lucru” care îţi dă aripi, care susţine lumea , care o împlineşte şi fără de care nimic nu e...
Publius Ovidius Naso, în “Ars amandi”, cântă iubirea efemeră, uşoară, dupa cum însuşi se autodefineşte “ tenerorum lusor amorum” ( cântăreţul glumeţ al dragostei uşoare), dar şi dragostea nefericită, înşelată sau neîmpărtăşită, practicând o distanţare faţă de propriile-i sentimente, el fiind doar un exemplu din multitudinea de scriitori care a împartăşit tainele dragostei.
“Tristan o privise de sute de mii de ori pe Isolda şi aceasta l-a privit la rândul ei de sute, de mii de ori, până când, bând din cupa cu licoarea misterioasă, s-au vazut unul pe altul”. Iubirea, înainte de toate, e această vedere. Nu e adevarat că iubirea e oarba. Ea înşeală numai pe cei ce se înşeală pe sine crezând că iubesc. Iubirea adevarată deschide ochii şi aceştia pot cuprinde adevărul. Ea deschide chiar - atunci când gândim pe urmele lui Platon sau credem în Hristos - unica posibilitate de ascensiune spre Adevăr.
Cei ce iubesc înaintează într-un loc care, înainte de a fi un “paradisum voluptatis”, un paradis al desfătărilor, e un tărâm al surprizelor şi al metamorfozelor necontenite.
“Amor est vitae essentia” spunea Robert B. Mackay, adică dragostea este esenţa vieţii. Acest citat poate reprezenta o definiţie fermă a dragostei, una din cele mai bune definiţii date dragostei până acum. Dragostea a fost, este şi va fi întotdeauna esenţialul şi sensul vieţii.Dragostea este că vântul, nu se vede dar se simte în fiecare părticică a sufletului. Este întotdeauna cea mai importantă pentru o fiinţă. Chiar dacă se spune că “dragostea nu ţine de foame”, ea încălzeşte sufletul, îl alină şi îl curăţă de rănile suferite precedent. Nu poate ţine de foame, dar poate răzbi orice suferinţă, poate încumeta puteri cu care să îndure orice calamitate sufletească, orice dubiu sau întristare. Poate să fie oricând pusă la dure încercări şi să treacă oricând peste ele. Dragostea este cel mai puternic sentiment.Este esenţial pentru supravieţuirea într-o lume în care banii şi controlul pot trece peste raţiunea unui om,într-o lume în care viitorul contează mai mult decât prezentul şi o lume în care trebuie să găseşti suficiente motive să rămâi în viaţă, motive solide ca banii, serviciul, familia şi un acoperiş deasupra capului. În ziua de astăzi, lumea este înconjurată de putere economică şi politică şi nu mai este trăită după propriul gust, ci este privită ca o metodă de supravieţuire.
Într-o astfel de lume, dragostea trebuie să se strecoare printre principii şi cărţi de credit, ca să poată să făurească o legătură între suflet şi trup. Trebuie să reuşească să pătrundă în inimă, pentru ca apoi să dezvolte o scânteie, care să dea foc pasiunii. Oamenii au uitat să iubească şi să-şi dechidă inima, care de multe ori este un ocean adânc de secrete. La ei, fericirea nu mai e un sentiment deoarece depinde de lucrurile materiale, de avuţiile pe care le dobândesc pe parcursul vieţii. Însă fericirea ar trebui să însemne o stare de spirit, o stare de mulţumire, pe care ar trebui să o avem atunci când sufletul şi corpul se află în armonie. Doar când ai motive să zâmbeşti, să trăieşti sau să iubeşti, doar atunci poţi spune cu adevărat că eşti fericit.
“Ai încredere în inima ta dacă marea ia foc, trăieşte cu dragoste când stelele merg înapoi.” ( E.E.Cummings). De-a lungul timpului, mulţi artişti şi scriitori au ales ca model, după care să se ghideze în operele lor - dragostea- pentru că întodeauna este pură şi neobişnuit de frumoasă, poate fi expusă în diferite ipostaze, în scris, oral, în pictură sau sculptură. Sub orice interpretare, ea ar fi la fel de impresionantă şi de încântătoare precum o rază de soare în tabloul cenuşiu al unui pictor grăbit spre ascendenţa. Dragostea poate coexista sub atât de multe forme, încât nu tot timpul pot fi descrise în anumite opere. Ea trebuie mai întâi simţită, şi apoi transpusă.
Eu consider dragostea - un fenomen. Un fenomen idilic, un fenomen transparent şi încrustat cu zâmbete, dezamăgiri şi vise. Pentru mine, dragostea înseamnă încredere, dorinţa, simţire, emoţie şi încântare. Şi asta, nu pentru că nu am simţit-o niciodată, ci pentru că eu o voi aştepta întotdeauna cu braţele deschise, gata să o las să-mi intre în suflet. Din păcate, nu toţi au concepţia mea de a trăi cu scopul de găsi dragostea din fiecare om , pentru că oricui îi curge un strop de dragoste prin vene. Dar aceasta e doar părerea mea...
Într-un sfârşit, toţi îşi vor da seama că dragostea este cu adevarat esenţa vieţii şi că la un moment dat vor trebui să guste din ea. Iar când o vor face, vor fi uimiţi de magia ce o emană!
