Pages

joi, 6 septembrie 2012

De ce plâng chitarele...



Încă îţi mai aud vocea în capul meu.



E greu să uit toate momentele trăite împreună. Te simt aproape, deşi tu nu mai eşti. Îţi simt prezenţa la fiecare pas şi simt că mă prăbuşesc în neant. Dar nu e nimic, sunt bine! Fără tine sunt mai puternică, deşi mai goală pe dinăuntru.
Te vreau înapoi, dar ştiu că nu am nicio şansă. O să mă mulţumesc cu amintirile, deşi dor... Acum nu mai existăm „noi”. Sunt eu şi eşti tu. Sunt eu si sunt ceilalţi. Sunt eu şi sunt singură.
Dar sunt eu şi sunt alte oportunităţi. Sunt eu şi încă aproape 7 miliarde de oameni. ( Sunt o optimistă. Nu prea văd să aibă sens să fiu altcumva.) Voi trece şi peste asta. Doar aşa e viaţa!
În plus dacă nu ar exista şi tristeţe, cum am putea să înţelegem rostul fericirii?! Cum am putea să apreciem toate lucrurile frumoase, să apreciem iubirea, persoanele minunate care ne fac să zâmbim atunci când avem nevoie, prietenia, să apreciem fiecare vis şi fiecare amintire? Nu am putea.
Până la urmă, timpul va vindeca orice rană...sau cel puţin o va ameliora. Şi atunci voi redeveni eu.


Dar mai întâi trebuie să-mi recuperez inima pentru că mi-a fost furată. Oare o să o mai găsesc?




Acum ştiu de ce „plâng chitarele”...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu