Doar noi doi

Era miercuri spre joi.

Era noapte spre zi. Întuneric spre lumină. O lună spre soare şi un soare spre lună. Erai tu şi eram eu, la o distanţă infirmă, dar eternă.

O miercuri spre joi în care nu te găseam.. Totul era spre nimic. Sau neantul era spre tot. Ne adunam gândurile şi ne închipuiam unul lângă altul, sufletul meu spre sufletul tău şi întregul tău spre al meu, dar iubirea prea puternică ne înţepa inimile. Acum suntem în aceeaşi împrejurare. E miercuri spre joi,iar eu nu te găsesc. Poate ai fugit spre joi, sau ai rămas în urmă ,spre miercuri. Nu găsesc o explicaţie logică. Ţip, însă ecoul îmi aminteşte singuratătea-mi.

Suntem asemeni lunii şi soarelui. Eu sunt Luna şi tu eşti Soarele, două fiinţe astrale ce nu se întâlnesc niciodată. Depărtarea ne seacă de viaţă, iar lipsa de viaţă ne distruge iubirea. Încerc să te caut, dar nu reuşesc să te găsesc. O lacrimă mi se prelinge pe obraz, iar un fior îmi străbate trupul. Te simt aproape.

În fiecare zi spre noapte şi noapte spre zi, ochii ni se întâlnesc. Doar atât, nimic mai mult. Însă doar miercuri spre joi, tu lipseşti. Lipseşti de la locul tău, de pe cerul tău. Doar atunci cineva îmi îndepărtează lacrimile şi îmi caută privirea. Tu eşti acela, cel care dispare dar reapare, numai pentru a ne consuma iubirea. Tu eşti ecoul ce-mi răspunde în fiecare miercuri spre joi. Eşti singurul ce-mi alină singurătatea. Tu eşti Soarele meu, ce-mi luminează fiecare miercuri spre joi. Eşti soarele pe care totuşi îl întâlnesc pe cerul meu. Noi doi suntem excepţia de la regulă. Iar eu...eu sunt Luna ta, luna care te va aştepta o eternitate să ne iubim într-o miercuri spre joi.

Doar noi doi într-o miercuri spre joi.

Alb ♥

♥

"Trezit din somn, cu scrâşnetul visului întrerupt, cu brusca revenire la revelaţiile concretului, nu scap de întrebarea: şi dacă mâine nu-mi voi mai recunoaşte în cine ştie ce oglindă zdrenţuită de timp şi uitare, propriul chip, măcinat de tristeţi, de echivocuri şi de răsăriteana lene? "

...Ridic cana de pe masă şi gust din ceai. Uitasem cât de delicios şi relaxant e... Combinaţia de ceai verde, lămâie şi vanilie îmi îndulcesc papilele gustative. Alături de o melodie îmbietoare şi o bucăţică de ciocolată de casă, simt că sunt în Raiul meu, unde sunt doar eu şi cu mine. Eu cu sentimentele mele, ideile mele, amintirile mele. Trăiesc cu frenezie clipe neptunice, speciale pentru sufletul meu. Sunt parcă pe un tărâm necunoscut, nedescoperit şi edenic. Parcă ascult valurile mării izbindu-se de stâncile sufletului meu, revelând reminiscenţa gândurilor mele.

Tastez încet, fără grabă, tastele aplatizate ale laptopului şi mă scufund în căldura păturii sub care mă aflu, privind din când în când, pe fereastră, soarele perisabil al sfârşitului de toamnă. Se sfârşeşte melodia. Pendulez între a o asculta din nou sau a alege alta. Dau replay. Simt că azi e muza mea, îmi dă inspiraţie. Mai beau o gură de ceai şi mă întorc în propria-mi revelare...Dar stai, sună telefonul. Azi trebuia să mă duc la pregătire. Uitasem complet. Inventez o scuză şi o las pe data viitoare. Nu sunt în stare să ies din casă, prin frigul frapant de afară şi nicidecum să umblu teleleu până în centrul oraşului. Merge câte o scuză câteodată;)- aşa ca să-mi alin conştiinţa.

...Mai beau un pic din ceai şi mă reîntorc la propensiunea mea către revelare. Azi lumea mea e albă. Sufletul meu e alb... "Temperamentului meu îi convine această culoare."(George Bacovia)
Sunt albă ca un om fără globule roşii. Scriu alb şi glumesc alb. Azi, la ora 6:50, afară totul, dar absolut totul, era alb. Ceaţa albă acoperea maşinile, casele, stâlpii şi pământul, cu un alb ameţitor. Era o atmosferă ternă şi fantomatică, o atmosferă de vis, un vis în care, de obicei, trăieşti un coşmar. Muşc dintr-o grisină şi pun ibricul pe foc. Trebuie să-mi savurez cafeaua de dimineaţă. Mă uit pe geam şi văd cum mici fulgişori plutesc imuabil prin ceaţa înăbuşitoare. Îmi prepar cu tandreţe cafeaua şi deschid fereastra. Mă izbeşte o urmă de ger pe faţa somnoroasă, care mă trezeşte instantaneu şi mă pregăteşte pentru o nouă zi anodină de şcoală. Ascult la radio Michael Bublé şi mă îndrăgostesc.. Lumea pare şi mai albă. Ascult "Feeling good" şi încep să mă simt, ca printr-o minune, BINE. Chiar foarte bine. Termin de băut cafeaua şi pornesc spre baie să-mi retuşez machiajul (nu am mai apucat aseară să mă demachiez), apoi să mă îmbrac. Deja dimineaţa începu să se schimbe spre BINE. Ah..presimt că va fi o zi bună.


...Şi chiar a fost o zi bună. La şcoala n-am stat decât 3 ore (ce ţi-e şi cu profesorii ăştia!). Ajung acasă, dau drumul la radio şi ce-mi aud urechile - iar Michael Bublé ("Home"). Se pare că ziua va continua să fie una bună. Mă schimb şi brusc mă trăsneşte o lene stihială. Îmi fac un ceai, îmi iau laptopul în braţe, intru pe blog şi mă apuc să scriu. Şi iată-mă aici, scriind şi împărtăşindu-mi momentele de o singurătate abisală, care mă împinge spre revelaţie.

Dacă azi lumea mea e albă, oare mâine cum va fi?! De-abia aştept să aflu! ♡


E atât de bine acasă...٩•̮̮̃•̃)۶ ٩(-̮̮̃-̃)۶ ٩(●̮̮̃•̃)۶ ٩(๏̯͡๏)۶ ٩(-̮̮̃•̃)۶

Sweet november :)

"Oare limbile de ceas au linguşit vreodată timpul?"

O zi atât de luungăă. De-abia aşteptam să se sfârşească ca să ajung acasă, "unde-i cald şi bine" :)
Am scăpat de una dintre "mult-neaşteptatele" teze, care şi-au făcut apariţia înainte de a mă dezmetici după inutilele teste naţionale. Nu-mi vine să cred că mai este o singură lună şi vine vacanţa de iarnă mult aşteptată şi imperios necesară.

Când mă gândesc că odată cu trecerea tezelor, vacanţei de iarnă şi de primăvară, se aproprie vertiginos BAC-ul, parcă nu aş mai vrea sa treacă timpul aşa repede ca să vină vacanţele.
Cine s-ar fi gândit că timpul e aşa un duşman al celor de-a 12-a ! Nici nu închizi bine ochii şi te trezeşti că mai trecu o lună, două, trei... Aşa că azi sper să treacă mai încet noiembrie, ca să mă bucur de ultimele clipe fără stres şi învăţat!!

Sunt conştientă că deşi îmi fac atâtea griji pentru BAC, eu tot stau şi îmi exprim OF-ul pe blog. Că deh, aşa-i tânăru`! Lasă totul pe mâine, pe poimâine, până când va mai fi o săptămână (cu puţin noroc) până la examen şi caietul/cartea de comentarii zace cu burta plină pe birou, aşteptând să fie deschisă.
PS : Sper să nu ajung până acolo, căci ar fi vai de mine!

OF.. Cine o fi zis că ultimul an nu-i greu ??



Dar până la urmă,

"trecem noi şi de asta!"

O melodie aşa pentru sufletele noastre...

Astenie de noiembrie

“Un vânt a aruncat departe ploaia, a luat cu el cerul şi frunzele, lăsând în spate doar copacii. Cred că am ajuns să cunosc prea bine toamna.” E. E. Cummings

M-am plictisit de "atâta" toamnă! Când mă uit pe fereastră - e toamnă, când ies afară - e toamnă, când plec la şcoala - e toamnă şi culmea, când ma întorc de la şcoală - e tot toamnă. Toamnă peste tot. Toamnă în copaci, toamnă în frunze, toamnă în casă, toamnă chiar şi în "sufletele citadine ale oraşului". M-am săturat complet de ploaie, deşi nici nu şi-a început bine tura. De abia aştept ca micile picaturi de ploaie să se solidifice, ştergând fanarea irepresibilă a toamnei.


Este perioada în care lumea este complet denudată, dar în care plutesc prin aer câteva reminiscenţe ce îmi umplă cu ardoare spiritul disparat, amintindu-mi că după o toamnă prozaică, urmează întotdeauna o eterică iarnă ca în poveşti. Iarna este modul naturii de a-ţi spune "Înalţă-ţi spiritul!"...aşa că -Iarnă, grăbeşte-te!!! Te aştept benevol cu braţele deshise.

. . . Neptuniana din mine vrea să privească pe fereastră şi să vadă iarnă, să iasă afară şi să vadă iarnă, să plece şi totodată să vină de la şcoală prin iarna îngheţată, pierzând în urmă paşi mărunţi şi grabiţi în abisul omătului de un alb pufos. Tot ce trebuie să fac este să mai aştept exact 19 zile şi 19 nopţi. Iar apoi o întreagă avalanşă de dorinţe susceptibile îmi vor fi împlinite.

Încă puţin şi va fi IARNĂ ! Încă puţin şi astenia-mi se va transforma în beatitudine.

“Iarna sunt traditionalist fiindca port caciula, vara sunt paradoxal fiindca umblu cu capul gol, primavara sunt socialist din cauza naturii, toamna sunt burghez din cauza umbrelei”. Grigore C. Moisil

Sunt doar o novice în transcendenţă.

Vesperal

Am ales să vorbesc azi despre ceea ce mă încântă cel mai mult în lumea asta trivială:

"Arta e concentrarea vieţii, transcendere şi transfigurare, dar nu poate fi revoltă împotriva armoniilor fundamentale: pe acestea, dimpotrivă, ni le apropie, ni le intensifică, ni le dezvăluie. Balzac"

Da. ARTA . Cea mai preţioasă dintre frumuseţile vieţii. Cea mai nobilă şi mai onestă. E singura care ne ajută să înţelegem cu adevărat cine suntem şi de ce suntem. Este un element relevant al vieţii ce ni se dezvăluie sub proprii ochi, reuşind să ne impregneze in suflete o urmă trepidantă de plăcere.

Pentru mine, această insignifiantă părticică a planetei ce sunt, arta a însemnat aproape dintotdeauna o revelaţie. Poate exista sub atât de multe forme, forme care îmi deschid sufletul spre un tărâm nemaivăzut, nemaiauzit, un tărâm auroral al inocenţei, al abisalului. Pictura, desenul, sculptura, muzica, dansul, arhitectura, fotografia, literatura...Atât de multe şanse să fim fericiţi şi totuşi...Există întotdeauna un "totuşi", ce repugnă orice fel de voinţă. Există, fiindcă intervine plictiseala, incertitudinea, "spleenul", mediocritatea, factori ce influenţează interesul oricărei persoane.
Oamenii au uitat să se bucure de tot ce le oferă viaţa, cu bune şi rele, dar mai ales de cele bune. Ei uită să-şi descopere micile genii ce stau ascunse în interiorul fiecăruia. Sunt prea prinşi de cotidianitate şi materialitate. Oamenii zilei de astăzi sunt asemeni unor roboţi: nu ştiu altceva decât casă, "scârbici" şi familie. Le e frică de tot ce e nou, de schimbare. Preferă să nu-şi complice vieţile si să-şi ducă soarta până la capăt. Nu suport genul acesta de oameni, deşi cunosc foarte mulţi astfel. Unii dintre ei sunt chiar părinţii mei, întreaga viaţă au avut o discrepanţă privind tot ce ţine de nou, de artă. Ma bucur, însă, nespus că nu semăn cu ei şi că am o cu totul altă părere.
Îmi place să ma refugiez în artă, sub orice formă, mai ales în pictura si muzica. Bineînţeles, ador sa dansez totodată, şi să citesc sau să scriu. Sunt adeptă a oricărui fel de artist, îi asemăn cu "supraoamenii" amintiţi de Nietzsche. În cei 18 ani de existenţă, pentru mine, artiştii sunt demni de respectat şi de invidiat. Consider că orice artist posedă o viaţă extraordinară, chiar şi cel mai anodin dintre ei. Aşa îmi doresc să ajung în viitor şi sunt sigură că dacă îmi voi dori cu adevărat (truly, deeply, madly), voi reuşi!

E bine măcar că am pe cineva care mi-e alături la bine şi la greu, de fiecare dată şi pot să contez pe ea oricând. Sunt sigură că mă va sprijini în orice voi face, îmi va da sfaturi şi nu în ultimul rând va avea un umăr pe care să plâng, când voi da greş. Îţi mulţumesc că exişti!

xoxo

" Nu vreau nimic, decât să exişti! "